LEGISLATIA EUROPEANA PRIVIND SIGURANTA ALIMENTELOR

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I
NOTIUNI DESPRE SISTEMUL EUROPEAN DE SIGURANTA ALIMENTELOR
1.1 ROLUL AUTARITATII EUROPENE PENTRU SIGURANTA ALIMENTELOR
1.2. REGLEMENTARI EUROPENE IN DOMENIUL SIGURANTEI ALIMENTELOR

CAPITOLUL II
SIGURANTA ALIMENTELOR – „ DE LA FERMA LA FURCULITA”
2.1 S IGURANTA ALIMENTELOR INCEPE DE LA FERMA
2.2 EVALUAREA RISCULUI : BAZA STIINTIFICA PENTRU POLITICI DE CEA MAI BUNA CALITATE IN DOMENIUL SIGURANTEI
2.3 ASIGURAREA INFORMATIILOR CATRE CONSUMATORI: ETICHETAREA CA MASURA DE SIGURANTA
2.4 ALIMENTE IMPORTATE – ALIMENTE SIGURE

CAPITOLUL III
SIGURANTA CONSUMATORILOR – OBLIGATIVITATEA RESPECTARII LEGISLATIEI
3.1 ASIGURAREA CALITATII SI IGIENEI ALIMENTELOR-OBLIGATIVITATEA OPERATORILOR DIN INDUSTRIA ALIMENTARA
3.2 SIGURANTA CONSUMATORILOR – CONTROLUL OFICIAL AL ALIMENTELOR

CAPITOLUL IV
SIGURANTA ALIMENTELOR – O BAZA SIGURA PENTRU DIVERSITATE SI EXCELENTA










INTRODUCERE

Consumatorii europeni doresc ca alimentele sa fie sigure si sanatoase. Preocuparea majora a Uniunii Europene este aceea de a se asigura ca alimentele consumate sunt toate la acelasi nivel al standardelor, pentru toti cetatenii sai, indiferent daca alimentele sunt produse in interiorul UE, sau sunt importate. Activitatea depusa pentru ameliorarea sigurantei alimentelor are o istorie veche, dar, in ultimele doua decenii a cunoscut o efervescenta majora. Acest lucru s-a produs ca raspuns la marile crize din anii ’90: criza “vacii nebune”, criza furajelor contaminate cu dioxina si falsificarea uleiurilor de masline. Scopul nu a fost doar acela de asigura un pachet de acte normative privind siguranta alimentelor, adus cat mai la zi, dar si asigurarea consumatorilor cu cat mai multe informatii privind riscurile potentiale si actiunile care sunt intreprinse pentru minimizarea lor. Nu exista nimic pe lume despre care sa se poata spune ca se afla la risc zero, sau reprezinta risc 0, dar UE face tot ce-i sta in putinta, printr-o strategie cuprinzatoare de siguranta a alimentului, pentru a tine riscurile la un nivel minim, cu ajutorul standardelor moderne pentru aliment si de igiena, elaborate doar in baza celor mai avansate cunostinte stiintifice. Siguranta alimentului incepe de la ferma. Regulile trebuie sa se aplice de la ferma la furculita, atat pentru alimentele produse in UE, cat si pentru cele importate din cele patru zari ale lumii.
Siguranta alimentului reprezinta o prioritate de varf pentru UE. Reglementarile aferente s-au consolidat si inasprit din 2000 incoace, in scopul asigurarii ca alimentele consumate de cetatenii europeni sa fie sigure. Acest nou mod de abordare este mai integrat: furajele si alimentele sunt urmarite cu mare grija de „LA FERMA LA FURCULITA”. Autoritatile UE evalueaza cu atentie riscurile si cauta sa obtina cel mai bun aviz stiintific, inainte de a impune restrictii, sau de a aviza, la randul sau, orice produs, ingredient, aditiv, sau OMG. Aceste lucruri se aplica tuturor furajelor si alimentelor, indiferent de unde ar proveni ele, dinauntrul, sau dinafara UE.
Siguranta nu inseamna insa uniformitate. UE promoveaza diversitatea, bazata pe calitate. Legislatia europeana protejeaza alimentele traditionale si produsele provenind din anumite zone geografice, asigurand consumatorii cu informatii care sa-i ajute sa le poata distinge de copii. UE isi incurajeaza tot mai insistent fermierii sa se concentreze asupra calitatii, nu numai a alimentelor, dar si a mediului in care isi realizeaza produsele.
UE respecta si dreptul consumatorului la alegere bazata pe informatie. Incurajeaza dezbaterile publice, cere etichetare informativa si publica avizele stiintifice pe care le primeste, astfel incat consumatorii sa poata avea incredere in alimentele pe care le consuma.





CAPITOLUL I
NOTIUNI DESPRE SISTEMUL EUROPEAN DE SIGURANTA ALIMENTELOR

1.1 ROLUL AUTARITATII EUROPENE PENTRU SIGURANTA ALIMENTELOR

Comisia Europeana apreciaza siguranta alimentara ca fiind unul dintre cele mai importante aspecte asupra caruia sa se axeze cercetarea si inovarea, cu atât mai mult cu cât spatiul de circulatie a produselor alimentare s-a extins în 2004, si urmeaza o noua extindere în 2007, ajungându-se la o suprafata totala de 4.750.000 Km2. În acest scop, prin Carta Alba a Sigurantei Alimentare (2000) a instituit EFSA - Autoritatea Europeana pentru Siguranta Alimentara.
Situata provizoriu la Bruxelles, in 2002, EFSA furnizeaza informatiile stiintifice independente in toate problemele privind alimentul si siguranta alimentului – inclusiv sanatatea si bunastarea animalelor si protectia plantelor – si consiliere stiintifica privind nutritia, totul servind la elaborarea si ajustarea legislatiei comunitare. EFSA comunica publicului intr-o maniera deschisa si transparenta date privind toate actele elaborate. Evaluarea rsicului pentru diferite situatii, pe care o desfasoara EFSA, furnizeaza managerilor de risc (din cadrul institutiilor UE cu rol in elaborarea de reglementari – Comisia Europeana, Parlamentul European si Consiliul Europei) baza de fundamentare stiintifica necesara definirii politicilor legislative si a masurilor de rglementare, necesare asigurarii unui inalt nivel de protectie in relatia cu siguranta alimentelor.
EFSA s-a nascut prin regulamentul Parlamentului European si al Consiliului European (EC) No 178/2002 din 28 ianuarie 2002. Noua autoritate si-a gasit imediat ritmul, organizand prima intrunire a conducerii sale noua luni ami tarziu, sub conducerea lui Stuart Slorach. La scurt timp dupa aceasta, a nomilizat primul director executiv, in persoana lui Geoffrey Podger si a creat Forumul Consultativ, alcatuit din reprezentanti ai institutiilor responsabile cu siguranta alimentului din Statele Membre.
Anul 2003 reprezinta momentul in care EFSA devine o agentie europeana deplin independenta. EFSA a creat in mai 2003 celelalte componente: Comitetul Stiintific si comitete. Oameni de stiinta de talie mondiala din intreaga Europa au fost inclusi in cele opt comitete, acoperind totul, de la ingrediente, aditivi, pana la sanatatea si bunastarea animalelor, Comitetul Stiintific avand rolul de coordonator al tuturor acestor comitete.
In iulie 2003 au fost desemnati in functii de conducere: presedintele Comitetului Stiintific, Profesorul Vittorio Silano, Adjunctul directoratului general si director stiintific, Dr. Herman Koeter, si directorul de comunicatii: Anne-Laure Gassin; a publicat primele opinii stiintifice legate de OMG. Pana in decembrie 2003 avea aproximativ 70 de angajati si se inregistrasera deja peste 120 de probleme stiintifice, cu termene de raspuns stabilite.
In prezent, EFSA se preocupa, in principal, de cererile pentru actiuni de evaluare a riscului venite din partea Comisiei Europene, dar are in vedere si activitati cu accent pro-activ mai mare, in scopul identificarii problemelor emergente de siguranta a alimentelor.
EFSA are responsabilitatea consilierii institutiilor UE, indeosebi Comisiei UE, in privinta tuturor aspectelor stiintifice ce privesc productia, procesare si comercializarea de furaje si alimente. Activitatea sa acopera domenii largi, cum sunt: nutritia, organismele modificate genetic (OMG), sanatatea animalelor, bunastarea animalelor si sanatatea plantelor. EFSA pune la dispozitia legiutorilor UE sfatul stiintific, intr-un mod mult mai transparent si eficient, decat in trecut. Odata ce EFSA i-a furnizat sfaturile stiintifice, este rolul primordial al Comisiei UE sa decida asupra modului in care va actiona. Guvernele tarilor membre UE si Parlamentul European au acordat Comisiei autoritatea de a actiona direct, daca un risc este iminent. Comisia poate, de exemplu, in anumite circumstante, sa impuna conditii pentru comercializarea de alimente si furaje. Ea poate impune restrictii, sau interdictii chiar, la comercializarea alimentelor sau furajelor vizate intr-un anumit context. Acestea si alte decizii operationale, sunt discutate cu statele membre, in cadrul Comitetului Permanent pentru Lantul Alimentar si Sanatatea Animala.

1.2. REGLEMENTARI EUROPENE IN DOMENIUL SIGURANTEI ALIMENTELOR

Exista patru elemente importante care compun strategia UE in domeniul sigurantei alimentului:
•reglementarile privind siguranta alimentelor si furajelor;
•asigurarea informatiilor stiintifice independente si disponibile pentru public;
•activitatile de verificare a implementarii reglementarilor si a mecanismelor de control al proceselor;
•recunoasterea drepturilor consumatorilor de a face alegeri bazate pe informatie completa in ceea ce priveste originea alimentului si continutul sau.
În temeiul si în conformitate cu dispozitiile tratatelor constitutive, institutiile UE cu competente în procesul legislativ adopta, în esenta, urmatoarele acte normative:
• Regulamentele sunt actele care au caracter obligatoriu de la data intrarii lor în vigoare atât pentru statele membre, cât si pentru persoanele fizice si juridice aflate pe teritoriul acestora. Regulamentele se aplica direct pe teritoriul statelor membre, carora le este interzis sa adopte masuri de transpunere sau orice alte masuri care ar putea îngradi aplicarea lor directa. Daca în text nu este precizata data intrarii în vigoare, aceasta va fi reprezentata de cea de a 20- zi de la publicarea în Jurnalul Oficial al Comunitatilor Europene.
• Directivele sunt actele care stabilesc numai obiective obligatorii pentru statele membre, lasând la latitudinea acestora modalitatile de atingere a lor. În text este precizata data pâna la care statele membre trebuie sa adopte masurile de adaptare la directiva în cauza. Directivele se aplica si ele direct pe teritoriul statelor membre, dar numai dupa expirarea termenului de transpunere.
• Deciziile sunt actele cu caracter obligatoriu doar pentru statele membre sau persoanele juridice carora le sunt adresate. Unele au caracter individual (având un singur destinatar sau un numar limitat de destinatari), iar altele au caracter general (sunt obligatorii pentru toate statele membre si pentru persoanele fizice si juridice aflate pe teritoriul acestora).
• Recomandarile, rezolutiile si avizele sunt acte fara caracter obligatoriu, jucând rolul de instrumente indirecte pentru apropierea legislatiilor si practicilor nationale.
• Acordurile si conventiile sunt întelegeri în forma scrisa supuse dreptului international dar încheiate fie de catre Comunitati cu state terte, fie de catre acestea si statele membre cu state terte, fie numai între statele membre, în conformitate cu competentele stabilite prin tratatele constitutive.
Într-o serie de domenii, în afara actelor normative mai sus aratate, institutiile Uniunii adopta si alte acte cu caracter obligatoriu.




Primele reglementari privind siguranta alimentului dateaza inca din primele zile de existenta ale UE. Crizele care au afectat siguranta alimentelor din anii ’90 au subliniat ca era necesara inlocuirea a ceea ce devenise un set de norme amestecate, haotice, referitoare mai ales la alimentul pentru consum uman, cu o abordare mai simpla si mai acoperitoare. Noua abordare a acordat o atentie deosebita si riscurilor pe care le comporta nutreturile contaminate utilizate pentru hrana animalelor. Rezultatul a fost crearea unei noi bucatele din “umbrela” de acte normative, cunoscuta sub numele de Legea Generala a Alimentului (transpusa la noi in Legea 150 / 24 mai 2004, privind siguranta alimentelor), cu aplicare graduala in perioada cuprinsa intre 2002 si 2005.
Regulamentul CE/178/2002 (în vigoare din 21 februarie 2002):
• creeaza premisele infiintarii Autoritatii Europene pentru Siguranta Alimentului (EFSA), pentru a aduna sub un singur acoperis munca prestata anterior de catre o multitudine de comitete stiintifice si pentru a face din procesul de analiza a riscului unui subiect mai deschis publicului.
• reintareste sistemul de alerta rapida, prin intermediul caruia Comisia Europeana si guvernele UE sa actioneze rapid in eventualitatea aparitiei unei amenintari la adresa sigurantei alimentului si / sau nutreturilor.
Principiile generale de reglementare a sigurantei alimentului cuprinse în Regulamentul CE/178/2002 (în vigoare din 21 februarie 2002) sunt:
- Abordarea “ de la ferma la furculita” – protejarea sanatatii si a vietii umane porneste de la protejarea surselor alimentare: animale, plante si mediul înconjurator;
- Dreptul consumatorului la alimente sigure din punct de vedere al sanatatii si la o informare corecta asupra provenientei alimentului si a proceselor tehnologice, prin care a fost obtinut sau transformat;
- Trasabilitatea – reprezinta posibilitatea de a identifica originea alimentului sau a ingredientelor sale, pentru a se asigura informarea corecta a consumatorului, precum si posibilitatea de a scoate din circuitul alimentar produsul sau ingredientul care prezinta riscuri asupra sanatatii consumatorilor.
In concluzie aceast regulament nu stabileste doar principiile care se refera la siguranta alimentului, ci introduce si conceptul de “TRASABILITATE”. Cu alte cuvinte, activitatile economice din domeniul alimentelor si nutreturilor (fie ele de producere, procesare, import), trebuie sa asigure ca toate alimentele, nutreturile si ingredeientele sa poata fi trasate, urmarite de-a lungul intregului lant alimentar, de la ferma la furculita. Fiecare operator trebuie sa poata sa-si identifice clar furnizorii pentru fiecare materie prima sau material furnizat de acestia, dar si pe cei carora le furnizeaza produsele sale. Aceasta cerinta este cunoscuta sub numele de abordare “un pas inapoi, un pas inainte”.


CAPITOLUL II
SIGURANTA ALIMENTELOR – „ DE LA FERMA LA FURCULITA”

2.1 S IGURANTA ALIMENTELOR INCEPE DE LA FERMA

Politica Agricola Comuna (CAP) a avut intotdeauna in vedere garantarea sigurantei alimentelor pe care le consuma europenii. Si totusi, la inceput, accentul se punea mai mult asigurarea cantitatilor de alimente necesare in UE (securitate alimentara), atat in anii cu productie agricola buna, cat si in cei cu productie agricola slaba.
CAP viza asigurarea de venituri stabile fermierilor, prin garantarea de piete pentru produsele lor, chiar si prin achizitionarea si stocarea oricarui surplus de produse. Pe masura trecerii timpului s-a constat ca aceasta politica este excesiv de costisitoare, ducand la producerea de “lacuri” intregi de lapte si vin si de “munti” de surplus de carne si unt, care erau achizitionate si stocate si, in unele cazuri indepartate / distruse, pe seama cheltuielilor UE.
Una dintre caile prin care aceste surplusuri erau indepartate din UE era exportarea lor la preturi subventionate, in scopul vanzarii lor pe piete pe care se practicau preturi mai scazute decat in UE si decat pe piata mondiala. Multe tari care erau exportatori majori au considerat ca aceasta era o competitie neloiala si perturba comertul mondial.
Pentru a lua in considerare aceste presiuni externe si pe cele legate de procesul de extindere, a fost necesara introducerea unei serii de reforme. Intr-un document intitulat “Agenda 2000”, s-au stabilit principiile si limitele consumului pe termen lung. In 2003 s-a cazut de acord asupra unui pachet de reforme majore. Subventiile pentru export au fost eliminate. Efectul per ansamblu trebuie sa fie acela de a ii face pe fermieri mai increzatori si atenti la mecanismele de piata si de a le stimula initiative, pentru a-i stimula sa-si dezvolte afacerile intr-un mod mai prietenos pentru mediul inconjurator.
Fermierii au astazi o mai mare libertate sa produca ceea ce doresc, pentru ca sprijinul financiar pe care-l pot primi astazi este legat nu de productia in sine, ci de gradul in care protejeaza standardele privind sanatatea si bunastarea animalelor si a mediului si de nevoile financiare individuale. Agenda 2000 a reprezentat si un moment de cotitura pentru transformarea dezvoltarii rurale in parte componenta a politicilor agricole.
In viitor, bugetul Politicii Agricole Comune va fi folosit din ce in ce mai mult pentru a contribui la asigurarea ca modul de viata rural este sustenabil – prin crearea, de exemplu, in mediul rural, de locuri de munca si prin mentinerea aerului “de viata la tara”, spre bucuria oamenilor ce vor sa nu uite de origini.
In UE sunt mai mult de 10 milioane de fermieri. Acestia reprezinta 5.4% din toata forta de munca. Activitatea fermierilor, insa, genereaza multe locuri de munca in comunitatile inconjuratoare si in industria alimentului si a furajelor. O cantitate semnificativa din alimentele consumate in UE provin din fermele din UE. Ca reactie la criza de alimente din perioada ce a urmat celui de-al II –lea razboi mondial, Politica Agricola Comuna a UE a incurajat initial, inainte de toate, productia de alimente, in scopul asigurarii, suficientei.
Vorbind mai concret, cu cat un fermier producea mai mult, cu atat primea mai multi bani. Cu timpul, aceasta politica a dus la super-productie si la costuri mari pentru platitorii de taxe si, cateodata, a condus la canalizarea banilor catre fermierii care nu aveau nevoie de ei.
Recunosterea acestor probleme a coincis cu ingrijorarile care incepeau sa se manifeste, daca nu cumva politicile de acest tip ale CAP incurajau metodele intensive in agricultura, metode care au avut consecinte grave asupra mediului si sigurantei alimentului.
Acesta a fost momentul care a fortat reformarea politicilor agricole in UE, reformare care adus la indepartarea de plata productiei, catre plata directa catre fermier. Avantajul suplimentar al acestei abordari consta in faptul ca platile pot stimula fermierul in a avea initiative privind: • producerea de alimente sigure in conditii bune de igiena, • mentinerea unor standarde inalte privind bunastarea animalelor, • utilizarea unor metode de productie prietenoase pentru mediul inconjurator, • promovarea unei economii rurale sustenabile.
Abordarea aceasta noua este privita ca fiind calea cea mai buna de combinare a unui numar de obiective:
-venituri rezonabile pentru fermieri,
-preturi acceptabile si alimente sigure pentru consumatori,
-costuri acceptabile pentru platitorii de taxe,
-permisivitate pentru alte tari la un acces corect pe pietele alimentare ale UE,
-o industrie alimentara competitiva.
UE pune astazi un mai mic accent pe cantitate decat in trecut, acordand o tot mai mare importanta mentinerii calitatii si rolului si nivelului veniturilor fermierilor individuali. De exemplu, UE ofera suport fermierilor care participa la programele care au scopul de a imbunatati si asigura calitatea produselor agricole si a proceselor de productie.
Se acorda o atentie deosebita asupra a ceea ce poate intra in alimentele pe care le consumam, inca din faza de cultura (plante) sau crestere (animale), in faza de producere, sau de procesare. E important de stiut ce consuma animalele care ne furnizeaza alimente sau devin ele insele alimente.
Amenintarile asupra alimentelor, din ultimele decade, au pus in evidenta riscurile de contaminare de la diverse tipuri de furaje, in special dde la cele utilizate in fermele de crestere intensiva. In consecinta, legislativul UE pune un accent deosebit pe protectia sanatatii omului si animalelor.
Este interzisa comercializarea de materiale de furajare care ar putea reprezenta vreun risc pentru sanatatea omului, animalelor, sau pentru mediu. Etichetele pentru furaje trebuie sa contina informatii care sa-l faca pe crescatorul de animale sa stie ce cumpara exact.
In mod similar, utilizarea aditivilor chimici este interzisa in absenta aprobarilor pentru utilizare in producerea de alimente.Aprobarile presupun efectuarea de evaluari intensive prealabile, efectuate de EFSA. Dar chiar si dupa ce acestea au fost considerate sigure de EFSA, acest lucru nu este suficient pentru garantarea acordarii luminii verzi, de utilizare sau punere pe piata. UE isi da acordurile doar daca are convingerea ca aditivul foloseste unui scop util si ca utilizarea lui nu duce la inducerea in eroare a consumatorului. Pentru adititivii alimentari se folosesc reguli specifice, cum sunt cele care se adreseaza colorantilor, indulcitorilor, emulsifiantilor, stabilizatorilor, agentilor de ingrosare si de gelificare.
Prin alte reglementari se stabilesc nivelurile de minerale si vitamine din suplimentele alimentare, concentratiile limita pentru substantele minerale din apa imbuteliata si compozitia alimentelor cu destinatie nutritionala speciala (alimentele pentru sugari si copii mici, alimentele pentru slabit, pentru scopuri terapeutice speciale si pentru dietele sportivilor).
Reglementarile nu se refera doar la ceea ce pot cuprinde aceste alimente, dar si la ceea ce trebuie sa cuprinda etichetele in ceea ce priveste ingredientele. Pentru a se evita orice risc pentru sanatatea publica, UE este la fel de stricta in privinta cantitatilor de pesticide, sau de reziduuri de produse medicamentoase de uz veterinar, ce ar mai putea ramane in alimentele puse in consumul uman.
Utilizarea hormonilor, pentru stimularea cresterii animalelor, este interzisa. In plus, exista standarde si pentru materialele care vin in contact cu alimentele, indeosebi materialele plastice, pentru a se asigura ca acestea nu pot contamina alimentele cu substante periculoase, care ar putea fi in compozitia lor. Reglementarile UE permit iradierea plantelor medicinale si condimentelor, pentru a le conferi siguranta microbiologica. Unele state membre permit chiar iradierea si a altor alimente, pentru a le prelungi durabilitatea, sau pentru a reduce pericolele la adresa sanatatii publice. Dar utilizarea tehnicilor de iradiere este strict reglementata si, in orice caz, nu are utilizare larga.
Daca alimentele trebuie sa fie sigure, animalele de la care provin alimentele trebuie sa fie sanatoase.
UE trateaza foarte serios nevoia de asigurare a sanatatii animalelor prin aplicarea unor bune practici veterinare si prin prevenirea producerii de episoade de imbolnavire prin boli contagioase, cum sunt febra aftoasa si pesta porcina, sau gripa aviara. Daca se produce un focar de imbolnavire, acesta este monitorizat cu grija, fiind intreprinse masurile necesare prevenirii diseminarii, controlului focarului.
Pentru a se preveni intrarea unui animal bolnav in lantul alimentar, toate animalele si toate produsle obtinute de la animale trebuie sa intruneasca cerintele stricte de sanatate, inainte de a fi importate sau comercializate in UE. Reglementarile UE mai cer ca animalele sa fie identificate, pentru asigurarea trasabilitatii lor. Ele trebuie inregistrate, marcate si acompaniate de un documente (pasaport), in functie de tipul de animal.
O retea informatica permite tuturor autoritatilor veterinare din UE sa faca schimb de informatii in ceea ce priveste circulatia in teritoriul UE a animalelor vii, materialului seminal, embrionilor, produselor de origine animala si deseurilor de origine animala.
Principiul care guverneaza politicile UE este acela ca animalele nu trebuie sa fie supuse unor dureri sau suferinte evitabile. Cercetarile stiintifice au demonstrat ca animalele sunt mai sanatoase si furnizeaza produse de o calitate mai buna, daca sunt tratate mai bine si daca li se creaza conditii sa traiasca in mediu natural. Stresul fizic, (rezultat de exemplu din conditiile improprii de crestere, transport, sacrificare), pot afecta negativ nu numai sanatatea animalelor, dar si calitatea carnii obtinute prin sacrificare si sanatatea consumatorilor. Consumatorii din UE sunt din ce in ce mai preocupati de bunastarea animalelor care le furnizeaza carnea, ouale si produsele lactate.
Toate acestea se reflecta in reglementari clare privind conditiile in care gainile, porcii, bovinele, ovinele, caprinele, pot fi crescute, transportate si sacrificate. Aceste reglementari sunt permanent actualizate, in concordanta cu noile date stiintifice.
UE acorda o atentie deosebita organismelor modificate genetic (OMG) si alimentelor noi, din OMG.
Cantarirea cu grija a riscului de catre Comisia UE poate fi pusa in evidenta si in modul on care UE abordeaza problema biotehnologiilor.
In UE au fost autorizate un numar restrans de OMG sau produse derivate din OMG si fiecare dintre acestea a fost supus unui proces de evaluare individuala, efectuata de cercetatori independenti, inclusiv de cei care colaboreaza acum cu EFSA.
Cercetatorii au concluzionat ca aceste OMG-uri si produsele derivate nu au nici un efect advers asupra sanatatii oamenilor. Inainte de inceperea oricarei cercetari privind furaje si alimente din OMG si inainte de eliberarea in mediu a unui OMG, sau de includerea sa intr-un produs, in scopul comercializarii, este necesara obtinerea unei aprobari.
Reglementarile sunt aceleasi atat pentru alimente, cat si pentru furaje, iar autorizatiile sunt limitate pe o perioada de 10 ani. Procedurile stricte din acest proces includ o larga consultare publica.
Etichetele de pe alimente, ingrediente alimentare si furaje, trebuie sa indice daca produsul provine sau contine material MG, chiar daca utilizarea biotehnologiei nu poate fi detectata in produsul final, ca in cazul uleiurilor de masa.
Singurele exceptii de la regula obligativitatii mentionarii pe eticheta este in cazul in care doar urme infime de material MG se gasesc in produsele mentionate, sub pragul minim stabilit. Aceste limite prag stabilite admit o realitate cu care trebuie sa opereze politicile: este virtual imposibil ca un produs sa fie 100% liber de material MG. Urme infime de OMG sau de produse din OMG pot patrunde in alimentele si furajele conventionale, in timpul cultivarii, recoltarii, transportului si procesarii.
Este, iata, clar ca siguranta alimentului incepe de la ferma.

2.2 EVALUAREA RISCULUI : BAZA STIINTIFICA PENTRU POLITICI DE CEA MAI BUNA CALITATE IN DOMENIUL SIGURANTEI

Atunci cand elaboreaza politicile de siguranta a alimentului si stabileste nivelul acceptabil de risc, UE ia decizii pe baza unor consilieri stiintifice si pe baza ultimelor evolutii tehnologice.
Comisia Europeana se consulta cu Comitetul Permanent constituit pentru Lantul Alimentar si Sanatate Animala, comitet in care fiecare tara membra este reprezentata. Intrucat in permanenta apar alimente si metode de productie noi, UE evalueaza in mod constant riscurile pe care acestea le pot reprezenta. Noul organism EFSA, infiintat in 2002, joaca un rol central in acest proces.
Inainte de a se lua o decizie asupra masurii in care un aliment sau un furaj este sau nu sigur pentru a fi consumat, sau daca sa se permita ca un anumit ingredient sau aditiv sa fie utilizat, UE solicita consilierea stiintifica.
In cadrul managementului riscului, UE aplica “principiul precautionaritatii”: daca exista argumente rezonabile pentru a se emite o suspiciune, Comisia actioneaza pentru limitarea riscului. In acest caz nu este necesar sa se astepte obtinerea dovezilor stiintifice prin care sa se dovedeasca realitatea riscului. Desigur, acest principiu nu trebuie utilizat in mod gresit, ca o masura de protectionism.
In cazul in care oamenii de stiinta nu au stabilit cu certitudine natura riscului, ei trebuie sa identifice, cel putin, potentialele efecte periculoase, inainte ca Comisia sa faca uz in mod justificat de principiul precautionaritatii si sa ia masuri fata de alimentul sau furajele incriminate.
Orice actiune initiata de Comisie trebuie sa vizeze doar riscul potential; ea nu trebuie sa fie discriminatorie, cu alte cuvinte, trebuie sa afecteze toti producatorii in mod egal. Trebuie sa se bazeze pe o analiza cost / beneficiu, atat a actiunii, cat si a inactiunii si trebuie sa iba caracter provizoriu, doar pe perioada in care se desfasoara activitatile de cercetare care sa confere caracter si motivatie stiintifice actiunilor intreprinse.
Sistemul rapid de alerta pentru aliment si furaje (RASFF), furnizeaza cu rapiditate informatiile privind identificarea de noi riscuri pentru consumator. Atunci cand un guvern al unui stat membru UE identifica un aliment sau un furaj despre care considera ca ar putea pune la risc consumatorii, el utilizeaza aceasta retea, pentru a disemina informatiile privind riscul potential si masurile pe care le-a declansat pentru a stopa patrunderea acestuia in lantul alimentar.
Toate acestea asigura ca diseminarea informatiilor despre un risc este foarte rapida in intreaga UE si ca autoritatile din celelalte tari pot initia actiuni in mod rapid, daca se considera ca cetatenii lor ar putea fi si ei la risc.
Alertele se transmit pentru motive care merg de la descoperirea de salmonella in carne, pana la descoperirea utilizarii de coloranti periculosi in condimente, de mercur in peste, pana la importul din unitati neautorizate. Comisia UE este punctul central al unei retele, care include autoritatile nationale din domeniul sigurantei alimentelor si EFSA. Ea face publice alertele pe internet.
Atingerea standardelor alimentelor si furajelor nu are un suport, daca acestea sunt produse si manipulate in conditii neigienice.
Standardele scazute de igiena a alimentului nu sunt decat invitatii la diseminarea, de exemplu, a unor germeni patogeni cum sunt Salmonella si Listeria, care pot produce toxiinfectii alimentare. Salmonella se bucura de mult mai putina publicitate decat ESB (encefalopatia spongiforma bovina), dar reprezinta, de departe, o mult mai mare amenintare: decelata intr-o gama mare de produse alimentare, cum sunt: ouale, carnea (pasare, porc si vita), duce in fiecare an la decesul a cateva sute de oameni si infecteaza mai multe zeci de mii de oameni.
UE are reglementari specifice care vizeaza cateva dintre aceste amenintari si reglementari generale de igiena pentru toate alimentele si furajele, actualizate ca parte a intregului pachet de reglementari pentru siguranta alimentului, elaborate in ultimii cativa ani.
Operatorii din domeniul alimentului trebuie sa-si identifice fiecare punct din procesul de productie care este critic pentru siguranta alimentului. Odata realizat acest lucru, trebuie sa-si elaboreze, realizeze si aplice in practica, sa mentina si sa revizuiasca continuu, procedurile de siguranta (sistem HACCP).
Unele exceptii de la cerinta punerii in practica a unui sistem HACCP sunt permise doar pentru foarte micii producatori, sau pentru cei care furnizeaza produse “la poarta”, pentru a nu fi amenintata derularea unei afaceri foarte mici, prin mijloace foarte costisitoare.
Exceptiile nu se fac insa de la regulile de igiena de baza, dar etichetele ar trebui sa mentioneze ca in unitate nu se aplica sistemul HACCP.

2.3 ASIGURAREA INFORMATIILOR CATRE CONSUMATORI: ETICHETAREA CA MASURA DE SIGURANTA

Oamenii doresc si au si dreptul sa stie ce mananca. Regulile privind etichetarea alimentelor recunosc tocmai acest drept.
Principiul fundamental al reglementarilor UE privind etichetarea alimentelor este acela conform caruia consumatorilor trebuie sa li se dea toate informatiile esentiale privind: compozitia unui produs, cin este producatorul, metodele de pastrare si de preparare.
Producatorii sunt liberi sa ofere si alte informatii, daca doresc, dar acestea trebuie sa aiba acuratete, sa nu induca in eroare consumatorul, si sa nu pretinda ca vreun aliment poate preveni, trata, sau vindeca vreo boala.
Cerintele privind etichetarea sunt actualizate permanent, pentru a reflecta evolutia in domeniul stiintei si modificarile din asteptarile consumatorilor. Modificarile recente reflecta preocuparea publica, de exemplu, pentru ESB (“boala vacii nebune”): consumatorii doresc cat mai multe informatii despre carnea de vita pe care o cumpara. Etichetele trebuie sa mentioneze unde a fost nascut, crescut, ingrasat, abatorizat si transat animalul.
Consumatorii mai vor sa stie daca alimentele contin OMG, sau componente care pot determina producerea de alergii – alte motive ale recentelor modificari. Daca un aliment contine OMG, sau daca este derivat din produse ce contin OMG, atunci eticheta trebuie s-o spuna.
Unor categorii de alimente li se aplica reglementari specifice. De exemplu, prezenta chininei si cofeinei in alimente trebuie indicata clar.
Provocarea cea mai mare in schitarea unor reglementari moderne privind etichetarea este aceea de a mentine echilibrul intre a furniza consumatorilor cat mai multa informatie si, in acelasi timp, a nu supraincarca eticheta cu informatii care fac dificila citirea si intelegerea.
UE recunoaste ca nu toti consumatorii doresc doar siguranta pentru alimente; ei doresc si ca alimentele sa fie nutritive.
Mai mult, o buna nutritie este un subiect a carui importanta este in crestere in politicile de sanatate publica din UE. Obezitatea este din ce in ce mai frecventa. Dieta sanatoasa reprezinta un element important in incercarile de a modifica aceasta tendinta. UE nu intentioneaza sa intre in detalii care privesc ce mananca oamenii si nici sa le dicteze stilurile de viata, dar are un rol in a ajuta cetatenii europeni sa ia decizii pe baza de informatii si sa asigure ca ceea ce se pretinde in etichetare, este adevarat si fundamentat stiintific.
Activitatea Comisiei Europene in aceste arii include cerinta ca etichetele sa poata pretinde efecte nutritionale permisibile, cum ar fi utilizarea unor termeni cum sunt: “continut scazut de grasime”, sau “continut bogat in fibre”; deasemeni, se intentioneaza elaborarea unui sistem de reglementare a modului in care se pot face mentiuni privind unele efecte asupra sanatatii.
Proportia din populatie care sufera de alergii la alimente sau intoleranta la alimente (la arahide, sau la lactoza) este in crestere. Aproximativ 8% dintre copii si 3% dintre adulti sufera astazi de aceste afectiuni. O etichetare mai buna ii ajuta pe acestia sa evite acele produse si ingrediente alimentare care le provoaca aceste reactii.
In trecut era obligatoriu ca etichetele sa contina toti compusii care constituiau cel putin 25% dintr-un produs. Incepand cu anul 2005, trebuie listate toate produsele componente. Sunt permise doar foarte putine exceptii de la aceasta regula, dar orice ingredient cunoscut ca o sursa potentiala de alergie sau intoleranta, trebuie intotdeauna mentionat.

2.4 ALIMENTE IMPORTATE – ALIMENTE SIGURE

UE este cel mai mare importator din lume de alimente si cea mare piata de desfacere pentru alimente din tarile in curs de dezvoltare. Importa furaje, alimente, plante si animale din peste 200 de tari.
Fermele si producatorii din tari non UE care exporta in UE trebuie sa respecte aceleasi principii de siguranta ca acelea aplicate in UE.
La frontierele UE se efectueaza inspectii care au scopul de a stopa intrarea in UE de alimente nesigure. UE este acuzata cateodata ca-si foloseste standardele ei mai inalte, ca metoda de impiedicare a importurilor. Acesta este un neadevar: UE a ales ca politica sa nu faca nici un compromis in privinta reglementarilor de siguranta a alimentului. Aceasta politica se aplica atat propriilor membri, cat si tarilor care doresc sa exporte in UE. Siguranta alimentului incepe oriunde inca de la ferma, indiferent de unde vine alimentul.
UE colaboreaza cu alte tari, in cadrul organizatiilor internationale, la elaborarea reglementarilor internationale de siguranta a alimentului, intrucat cea mai corecta solutie este aceea de a avea pretutindeni in lume standarde la acelasi nivel inalt.
Acest lucru usureaza misiunea tarilor care doresc sa exporte in UE si chiar si misiunea producatorilor din UE care exporta in spatiul dinafara UE. In cadrul acestor activitati, UE face presiuni pentru adoptarea celor mai inalte standarde posibil, nu numai in domeniul sigurantei alimentului, dar si pentru protectia mediului, dezvoltare rurala, productie sustenabila si bunastarea animalelor.
UE realizeaza faptul ca aceste standarde sunt dificile si costisitoare pentru tarile in curs de dezvoltare si, de aceea, acorda asistenta tehnica, pentru a le ajuta sa atinga aceste standarde. Aceasta asistenta poate aduce beneficii indirecte si tarilor preocupate de propriile standarde pemtru alimente si sanatate, reducand astfel numarul deceselor care au drept cauza apa si alimentele contaminate. Anual, aproximativ 2 milioane de copii din tarile in curs de dezvoltare decedeaza datorita acestor cauze.
UE contribuie, deasemeni, la campaniile de constientizare care incurajeaza consumatorii UE sa cumpere doar alimente comercializate corect, adica alimente care nu sunt doar sigure, dar care, in plus, provin de la producatori carora li se plateste un pret corect, care au fost manipulate si procesate de lucratori care sunt tratati corect.


CAPITOLUL III
SIGURANTA CONSUMATORILOR – OBLIGATIVITATEA RESPECTARII LEGISLATIEI


3.1 ASIGURAREA CALITATII SI IGIENEI ALIMENTELOR-OBLIGATIVITATEA OPERATORILOR DIN INDUSTRIA ALIMENTARA

Producatorii si procesatorii trebuie sa se supuna unui mare numar de reglementari pe domenii foarte specifice. Ideile de baza ale acestor reglementari sunt acelea ca:
 trebuie se se asigure ca toate alimentele sunt sigure, la nivelul cel mai inalt al tehnicilor si tehnologiilor actuale;
 trebuie asigurata informarea continua a consumatorilor, dandu-li-se sansa de a face o alegere cat mai informata.
Pentru realizarea sigurantei alimentului se pot aplica trei niveluri de masuri igienice. Mai intai se pot aplica Principiile generale de igiena a alimentului, asa cum sunt ele mentionate in Codul Codex.
Aceste principii constituie fundamentul sigurantei alimentului. Pentru anumite sectoare din industria alimentului se pot aplica cerinte suplimentare, ele fiind cuprinse in Codurile specifice de bune practici (de igiena si de productie) (GMP/GHP).
Aceste doua tipuri de cerinte, care se regasesc si in legile si reglementarile privind alimentul, formeaza baza pentru GMP si GHP. Codurile acopera, de obicei, si cerinte de ordin nutritional, sau alte cerinte privind alimentele. In cele din urma se poate aplica sistemul HACCP pentru obtinerea unui grad mai inalt de asigurare ca alimentul produs, procesat, comercializat, etc., este sigur.
HACCP este o metoda de asigurare a sigurantei alimentului care completeaza codurile cuprinzand principiile generale de igiena a alimentului.
Astazi, HACCP a devenit o parte a igienei alimentului si a sistemului de asigurare a sigurantei alimentului. Igiena alimentului, ea insasi, poate fi plasata in contextul programelor de asigurare a calitatii alimentului.
Calitatea se poate defini ca fiind caracterul esential, sau o trasatura distinctiva ale unui lucru sau persoane. Ea nu poate fi masurata totusi printr-un singur parametru. Din punct de vedere comercial, calitatea se refera la totalitatea trasaturilor si caracteristicilor unui produs, sau serviciu, care ii confera abilitatea de a satisface nevoile implicite sau explicite.
Aplicate alimentului, pot fi mentionate mai multe tipuri de calitate, cum ar fi: organoleptica, functionala, nutritionala si igienica.
Din punctul de vedere al consumatorului, sunt importante toate aceste caracteristici ale alimentului, ca si relatia pret / calitate. Industria incearca sa satisfaca cerintele consumatorilor. Din punct de vedere al sanatatii publice, calitatile igienice si nutritionale ale alimentului sunt prioritare. Celelalte caracteristici ale alimentului sunt importante doar in masura in care ele pot afecta acceptabilitatea de catre consumatori.
Intre diferitele caracteristici, siguranta este cea mai importanta pentru toate partile: industria alimentara, consumator, autoritatile de sanatate publica.
Cu toate acestea, aceasta caracteristica a alimentului este cel mai adesea trecuta cu vederea.
Acest lucru se datoreaza faptului ca o persoana este preocupata de siguranta alimentului doar cand aceasta s-a dovedit ca nu exista. Si asta se intampla doar ca urmare a producerii unei succesiuni de episoade de imbolnavire severe si cateodata fatale, prin consum de alimente, episoade petrecute in tari industrializate, dar si ca urmare a campaniilor de atentionare si crestere a preocuparii desfasurate de OMS in ultimii ani. Doar asa problema sigurantei alimentului a castigat in importanta in randul consumatorilor, autoritatilor de sanatate publica si industriei alimentare.
Pentru a obtine gradul dorit de siguranta, multi operatori din industria alimentului incearca sa introduca un sistem de asigurare a calitatii. Sistemul poate include o gama larga de actiuni. Putem observa similaritati in aceasta definitie cu definitia pentru igiena alimentului.
Cand cerintele referitoare la calitate sunt legate de proprietatile igienice ale alimentului, programul este unul de asigurare a sigurantei alimentului.
Organizatia Internationala pentru Standardizare (ISO) a formulat o serie standarde pentru sisteme de calitate, cunoscute ca seria ISO 9000. Ca urmare a tendintei de globalizare a comertului si a nevoii unei metode uniforme de evaluare a sistemelor de asigurare a calitatii, aceste standarde au sporit in importanta in industrie. Furnizorii de bunuri si servicii le utilizeaza pentru furniza dovezile obiective ca sistemele lor de asigurare a calitatii le confera capacitatea de a intruni standardele.
Unele organizatii pentru standarde utilizeaza standardele ISO nemodificate; altele au adoptat propriile sisteme de numerotare, pastrand identice textele standardelor ISO (Romania transpune cu SR). Comunitatea Europeana a decis sa adopte sistemele de calitate bazate pe seria denumita EN 29000.
Seria ISO 9000 include 5 documente. Trei dintre ele (ISO 9001, ISO 9002 si ISO 9003), sunt standarde privind sistemele de asigurare a calitatii.
Cel mai important model de asigurare a calitatii, care este ISO 9001, cuprinde 20 de cerinte. Standardul prevede cerintele pentru ceea ce trebuie sa constituie “elementele” unui sistem de asigurare a calitatii. Nu acopera totusi care este calitatea dorita si nici aspectele tehnice privind modul de realizare a acesteia.
ISO 9001, ISO 9002 si o parte din ISO 9003 stipuleaza nevoia de siguranta si conformitate a unui produs. O serie de elemente (ex.: verificarea) introduc cateva aspecte ale HACCP. Trebuie mentionat aici ca o parte din terminologia utilizata in seria ISO 9000 este diferita de de cea din sistemul HACCP (ex.: actiunea corectiva).
Cu toate acestea, standardele ISO 9000 sunt compatibile cu programele HACCP, multe dintre elementele sale reprezentand un suport pentru pentru implementarea HACCP. De exemplu, clauza privind calitatea pentru specificatii si design, aprovizionare si productie (controlul de calitate al produselor), este compatibila cu filozofia HACCP, care asigura ca exista preocupare pentru siguranta, incepand cu materiile prime si terminand cu etapa de consumator.
In rezumat, standardele ISO 9000 sunt utilizate pentru evaluarea programelor de asigurare a calitatii alimentului, dar nu ofera orientare in ceea ce priveste cerintele tehnice necesare pentru atingerea nivelului de calitate cerut. Obiectivul unui program de asigurare a calitatii este acela de a sugera actiunile adecvate si de a asigura ca acestea sunt indeplinite.
Igiena alimentului este parte a programului de asigurare a calitatii alimentului: alimentul produs, procesat, comercializat este sigur si este adecvat consumului uman. HACCP trebuie sa fie privit ca parte a igienei alimentului si ca o metoda de asigurare a sigurantei alimentului, care completeaza aspectele generale ale unei culturi de MANAGEMENT TOTAL AL CALITATII, ca si principiile specifice de igiena a alimentului, si sa asigure ca sunt aplicate masurile esentiale de siguranta.
Pana de curand, sistemul de asigurare a sigurantei alimentului se limita la doua tipuri de masuri:
a. Actiunile derulate in timpul obtinerii materiilor prime, procesarii si productiei, transportului si distributiei, incluzand aspectele privind cladirile (amplasare, mod de constructie, fluxuri, etc.), facilitati pentru realizarea curateniei, pentru producerea de alimente sigure. Aceste actiuni sunt cele care sunt recomandate in codurile de bune practici (GMP si GHP)
b. Actiuni derulate pentru verificarea ca alimentele produse realizate sunt cu adevarat sigure. In acest scop, unitatile din industria alimentara testeaza produsele finite, pentru testarea contaminarii, iar autoritatile din domeniul controlului oficial al alimentului inspecteaza unitatile si efectueaza teste in mod independent (ex.: sanitatie si produse finite).
Autoritatile inspecteaza unitatile pentru verificarea indeplinirii cerintelor GMP si GHP, testand si produsele finite in mod independent.
Acest sistem de inspectie are multe puncte slabe. Intre altele, se bazeaza pe inspectii rapide si nu pot verifica ce s-a intamplat pe perioade lungi de timp. Testarea produselor finite, efectuata de industria insasi, ca auto-control, sau de inspectori, este costisitoare, consumatoare de timp si nu se constituie intr-un veritabil instrument de asigurare a sigurantei alimentului.
Mai recent, industria alimentara si autoritatile de sanatate publica au realizat ca aceste abordari au limite. GMP si GHP furnizeaza ghidarea de baza necesara pentru a se produce alimente sigure; ele nu sunt, insa, prin ele insele, intotdeauna suficiente.
Intai de toate, codurile dau doar linii directoare generale, fara a putea fi specifice unui aliment sau proces. Iata de ce exista riscul neacordarii atentiei cuvenite unor masuri esentiale pentru siguranta alimentului. Prevederile din coduri se bazeaza pe o experienta anterioara si nu se pot adapta unor produse noi sau schimbarii procesului de productie. Ofera adesea doar o ghidare de natura calitativa, facand dificila monitorizarea gradului de respectare a normelor in timpul procesului.
Deasemeni abordarea bazata pe verificarea respectarii prevederilor unui cod nu furnizeaza si mecanismul pentru identificarea acelor masuri de control esentiale pentru siguranta alimentului. In plus, eficienta unui sistem de asigurare a calitatii depinde serios de probabilitatea ca testarea cu laboratorul a probelor din produsul finit permite intotdeauna detectarea la timp a unui pericol legat de un aliment..
Abordarea moderna a problemei asigurarii sigurantei alimentului se bazeaza pe o combinatie intre necesitatea indeplinirii cerintelor GMP/GHP si aplicarea HACCP. GMP si GHP reprezinta impreuna fundamentul unui sistem de asigurare a sigurantei alimentului. HACCP completeaza necesitatea respectarii GMP/GHP; aplicarea lor certifica faptul ca se realizeaza analiza sistematica a tuturor pericolelor potentiale, iar cele care au importanta pentru aliment sau proces sunt identificate si puse sub control.




3.2 SIGURANTA CONSUMATORILOR – CONTROLUL OFICIAL AL ALIMENTELOR

Inca din anii ’90, UE si-a conturat cel de-al treilea element pentru strategia sa pentru siguranta alimentului – sistemul pentru verificarea si asigurarea conformarii la reglementarile din domeniul sigurantei alimentului.
Aceste modificari au rolul de a clarifica cine ce face si de a oferi consumatorilor europeni acelasi nivel de protectie, oriunde ar trai ei. S-a produs o schimbare in sensul indepartarii de activitatea de prelevare regulata, dar la intamplare de probe, catre o aplecare mai atenta asupra celor mai serioase surse de risc.
Riscul poate fi astazi mai mare, deoarece pot fi comercializate, intr-un timp scurt, cantitati mari din acelasi produs, pe arii geografice extinse, sau pentru ca alimente in cantitati mari pot proveni din zone geografice susceptibile de a furniza o anumita boala a plantelor sau animalelor.
UE si-a extins atentia asupra definirii sigurantei alimentului. Fara a se concentra doar asupra contaminarii, autoritatile UE isi extind acum activitatilor de verificare mai sistematica a masurii in care produsele indeplinesc cerintele de informare a consumatorului si reglementarile privind a ceea ce alimentele si furajele pot sau nu pot sa contina.
Oficiul Veterinar si pentru Alimente (FVO), care este un brat al Comisiei Europene cu locatia in Grange, Irlanda, joaca un rol important in verificarea masurii in care sunt aplicate reglementarile. Echipa FVO, formata din aproximativ 100 de inspectori, calatoreste in lungul si latul nu numai UE, ci si lumii intregi, pentru a verifica daca mecanismele de control si de constrangere sunt aplicate pretutindeni.
Ca parte a acestor verificari la fata locului, inspectorii pot vizita unitati de producere, sau de procesare, pentru a stabili daca aceste mecanisme sunt aplicate in practica. Daca este necesar, FVO poate trimite in teren inspectori, in cazul producerii de focare de imbolnavire, atat in interiorul, cat si in exteriorul UE.

CAPITOLUL IV
SIGURANTA ALIMENTELOR – O BAZA SIGURA PENTRU DIVERSITATE SI EXCELENTA


Consumatorii din UE doresc alimente sigure, dar si alimente de buna calitate. Ei doresc, in acelasi timp, ca UE sa respecte diversele culturi componente si traditiile ce tin de diferitele bucatarii. UE recunoaste aceste lucruri si a elaborat 4 “logo-uri de calitate”:
Logo pentru protejarea insemnelor de origine si geografice (protected designations of origin - PDO si protected geographical indications - PGI), ambele aplicabile alimentelor si produselor agricole care au legatura stransa cu un anumit loc sau o anumita regiune.
Atunci cand un produs poarta un logo PGI, inseamna ca are o anumita caracteristica sau reputatie asociata unei anumite zone si ca macar una dintre etapele de productie, procesare, sau preparare se desfasoara in acea zona. Exemple pot fi: “Clare Island Salmon”, “Arancia Rossa di Sicilia” si “Dortmunder Bier”. Asta inseamna ca alimentele care pot purta aceste denumiri sunt somonul din Insula Clare din Irlanda, portocalele sangerii din Sicilia si berea din zona Dortmund din Germania, ele fiind singurele care indeplinesc specificatiile de calitate particulare.
Un produs care poarta un logo PDO are caracteristici care nu pot rezulta decat din conditiile naturale ale unui anumit mediu, asociate cu abilitatile producatorilor din regiunea care le produce. Exemple sunt: "Huile d’olive de Nyons”, “Queijo Serra da Estrella” si “Shetland lamb”. Cu alte cuvinte, numai uleiul de masline din zona Nyons – Franta, branza din zona Serra da Estrella – Portugalia si mieii din insulele Shetland – Islanda, care intrunesc in mod precis cerintele se pot incadra intre cele care pot utiliza logo-urile respective.
Logo-ul pentru “specialitate traditionala” (TSG) este utilizat pentru produse cu caracteristici distinctive si care fie contin ingrediente traditionale, fie sunt obtinute prin metode traditionale. Printre produsele din aceasta grupa se numara painea “Kalakukko”, tipurile de bere “Jamón Serrano” si “Kriek”. Acestea au fost inregistrate respectiv de Finlanda, Spania si Belgia.
Logo-ul pentru activitate de cultivare a plantelor si crestere a animalelor, bazata doar pe metode naturale, “organice” inseamna ca produsele alimentare au fost obtinute doar prin aceste tipuri de metode aprobate, metode care respecta mediul si include standarde inalte de sanatate si bunastare a animalelor. Fermierii ce obtin astfel de produse evita utilizarea de pesticide sintetice si fertilizanti chimici..
Siguranta alimentului inseamna minimizarea riscului. UE isi in serios responsabilitatea pentru managementul si controlul riscului intr-o piata mondiala a alimentului intr-o continua miscare. UE ia decizii bazate pe date stiintifice, intr-un mod foarte transparent, atat pentru oamenii de stiinta, fermieri, producatori de alimente sau consumatori.
In acelasi timp, UE are convingerea ca standardele de siguranta a alimentului trebuie sa promoveze, nu sa ingradeasca alegerea si calitatea. Scopul nu este acela de a descuraja inovatia si de a omogeniza marea varietate de produse alimentare de pe piata europeana, ci de a elabora standardele fundamentale de siguranta, standarde care sa serveasca drept baza de crestere si dezvoltare a calitatii si excelentei.
Riscul nu va putea fi eliminat niciodata in totalitate. Si totusi, prin stabilirea unor standarde inalte, prin evaluarea continua a riscurilor si prin aplicarea masurilor bazate pe informatie stiintifica inddependenta, UE poate sa se laude cu politici de siguranta a alimentului conforme legilor artei.
Siguranta alimentului nu inseamna uniformizarea alimentelor in intregul spatiu european. Doar sistemul de asigurare a sigurantei alimentului este comun tuturor tarilor membre, dar el are suficienta flexibilitate pentru a asigura respectarea diversitatii, a specificului local. Este loc aici pentru alimentele traditionale si specialitatile locale.
De fapt UE promoveaza activ diversitatea si calitatea. UE asigura protejarea unor alimente traditionale distinctive, asociate zonelor diferite, sau a unor metode de productie, impotriva copierii fara indeplinirea procedurilor legale si sprijina, incurajeaza, obtinerea de produse naturale (cultivare a plantelor / crestere a animalelor – prin metode organice, naturale).










Siguranta alimentelor nu poate deveni un fapt real decat daca ea constituie o responsabilitate a tuturor celor implicati in domeniul alimentar, de la profesionisti la consumatori. De-a lungul lantului alimentar, sunt implementate diverse proceduri si mecanisme de control, care se asigura ca alimentele care ajung pe masa consumatorului sunt comestibile si ca riscul contaminarii este resus la minim, in asa fel incat populatia sa fie mai sanatoasa in urma beneficiilor aduse de alimente sigure si sanatoase. Totusi, riscul zero in alimente nu exista si trebuie sa fim constienti de faptul ca cea mai buna legislatie si cele mai bune sisteme de control nu ne pot proteja intru totul impotriva celor care au intentii rele.

Cel mai bun mod in care putem sa punem in practica siguranta alimentelor este sa fim bine informati referitor la principiile de baza ale producerii alimentelor si a tratarii lor sigure la noi acasa.